Taina Sfântului Maslu

Sănătatea şi boala au reprezentat dintotdeauna una dintre preocupările centrale ale Bisericii faţă de membrii săi. Vindecarea şi sănătatea au fost importante pentru oamenii din vremea Mântuitorului şi sunt la fel de importante pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea. Şi, totuşi, ceva s-a schimbat. Omul modern a pierdut aproape complet dimensiunea pedagogică a bolii, a încetat să mai sesizeze legătura dintre felul în care ne ducem viaţa, ne raportăm la Dumnezeu şi la aproapele nostru, şi starea de sănătate şi boală; au încetat să mai perceapă strânsa legătură dintre păcat şi boală. „Vindecarea este mult prea importantă pentru a fi lăsată numai pe seama profesiilor medicale”, ne spune Paul Meyendorff încă din primele rânduri ale volumului său Taina Sfântului Maslu. Dar nu este ceva nou, căci şi Psalmistul ne spune acelaşi lucru: „Oare... doctorii îi vor învia pe morţi şi aceştia se vor mărturisi Ţie?” (Ps. 87, 11, LXX). Însă aceasta nu înseamnă că nu trebuie căutată şi sănătatea trupească, sau că nu ar trebui să ne bucurăm de „minunile” medicinei actuale, sau că acestea ar trebuie criticate. Nu! Ci doar ne atrage atenţia asupra faptului că nu trebuie să ne limităm numai la vindecarea trupească, că trebuie să căutăm întotdeauna şi vindecarea sufletească, fiindcă vindecarea autentică – sub ambele sale dimensiuni – vine doar de la Hristos, „Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă”. Şi Biserica a avut întotdeauna în vedere sănătatea membrilor săi. S-a îngrijit de sănătatea lor plenară – atât sufletească, cât şi trupească. Deşi sănătatea sufletului şi a trupului ocupă un loc central în întreaga slujire a Bisericii, totuşi, ea este exprimată specific în Taina Sfântului Maslu, slujba în cadrul căreia are loc ungerea „cu untdelemn, întru numele Domnului” (Iac. 5, 15). Iar volumul profesorului Paul Meyendorff are în vedere exact expresia liturgică a Tainei ungerii bolnavilor.